Жената îi povestise cu căldură alteia că este singură și că viața nu îi e ușoară. Spunea cu amar că pensia mică abia îi acoperă chiria și medicamentele, iar de mâncare nu prea mai rămâne. Atunci, o prietenă i-a cumpărat câteva lucruri de mâncare din supermarket, ca să o ajute.
Într-o zi, prietena mea din copilărie, Dobrinka, m-a sunat direct și m-a întrebat dacă la noi în familie totul e bine. Spre uimirea mea, motivul a fost că soțul ei o zărise din întâmplare pe bunica mea într-un supermarket din cartier Mladost, deși ea locuiește la capătul Plovdivului, departe de acel magazin.
Bunica mea, Raina Ivanova, încă are energie pentru vârsta sa. Zeci de ani a fost profesoară de matematică la gimnaziul ‘Paisii Hilendarski’. Deși e la pensie, foștii elevi o recunosc pe stradă și îi zâmbesc cu respect. Dar în acel magazin nu mai era profesoara strictă, ci o bătrânică obosită cu ochii triști.
Raina a mărturisit femeii cu suflet bun că este singură și că îi e foarte greu. Povestea cum toată pensia abia 600 лв se duce pe chirie și pastile. La mâncare aproape că nu-i rămâne. Prietena a cumpărat atunci niște ulei, pâine, lapte, brânză și i le-a pus în plasa bunicii, fără să spună prea multe.
Prietena mea ieșea din magazin, alături de bătrâna necunoscută, și a încercat să vorbească cu ea. Dar bătrâna i-a zis repede “Върни се” și a plecat repede printre rafturi. Am crezut că e o neînțelegere. Bunica prietenei mele este chiar destul de înstărită, iar noi o ajutăm constant. Totuși, azi, s-a dovedit că femeia aceea voia doar niște mâncare elementară.
Seara aceea am mers să o văd pe Raina și nu am ocolit subiectul am întrebat-o deschis ce se întâmplă. Mi-a răspuns franc, iar după aceea nici nu știu cum să reacționez.
De fapt, bunica doar încerca o nouă “strategie socială”: merge cât mai departe posibil, la un magazin unde n-o știe nimeni, să nu se simtă rușinată. Și totuși, iată: chiar acolo a dat peste prietena mea cea mai bună! Experimentele ei “reușesc” cam de șase ori din zece, spune ea amuzată. Toate produsele pe care i le oferă oamenii le donează apoi bisericii Св. Никола, nu le folosește pentru ea. Într-un fel, astfel ajută alți bătrâni și familii sărace.
Încă nu pot pricepe de unde îi vine această pasiune ciudată la bătrânețe. Dacă te plictisești, îți iei un câine sau o pisică. Dar să bați orașul în lung și-n lat pentru astfel de “expediții”? Ега ти съдбата… Dobrinka m-a rugat însă să nu spun nimic nimănui despre povestea asta a Răinei.
