Când tata ne-a întors spatele, mama vitregă m-a salvat din iadul căminului de copii. Voi mulțumi toată viața destinului pentru a doua mea mamă, care mi-a readus speranța în suflet.
Când eram copil, viața mea părea ruptă dintr-un basm o familie unită, plină de căldură, într-o casă bătrânească pe malul râului Янтра, aproape de satul Арбанаси. Eram trei: eu, mama și tata. Aerul era plin de mireasma питкиlor proaspete făcute de mama, iar glasul grav al tatălui meu umplea serile cu povești despre munții Стара планина și pădurile вечnice. Dar soarta e ca o vânătoare fără milă, care lovește atunci când te crezi cel mai ferit. Într-o zi, mama s-a stins zâmbetul ei s-a șters, mâinile îi tremurau, iar curând un pat de spital din Велико Търново i-a fost ultimul refugiu. A plecat, lăsând în urmă o rană ce ne-a rupt sufletele. Tata s-a prăbușit în necaz, găsind adăpost doar în ракия, transformând casa noastră într-un loc al tristeții, plin de sticle goale și tăceri sumbre.
Frigiderul era mereu gol, o dovadă nemiloasă a căderii noastre. Mergeam murdar și flămând la școala din Арбанаси, cu ochii plini de rușine. Profesorii mă mustrau că nu-mi fac temele, dar cum să mă gândesc la lecții, când mintea mea era ocupată de gândul să supraviețuiesc încă o zi? Prietenii s-au îndepărtat, iar vorbele lor șușotite mă răneau mai mult decât orice lovitură. Vecinii ne urmăreau cu compasiune, văzând cum casa se ruinează încet-încet. În cele din urmă, cineva nu a mai răbdat și a chemat социалните услуги. Oameni cu priviri ferme au apărut, gata să mă smulgă din brațele istovite ale tatei. El a căzut în genunchi, implorând șansa de a se îndrepta. I-au dat o lună un fir de speranță deasupra prăpastiei.
Vizita lor l-a trezit pe tata: s-a grăbit la магазинa din sat, a adus saci cu хранителни продукти, iar împreună am făcut curățenie temeinic, cât să semene a casă. A lăsat băutura, iar în ochii lui am văzut din nou scânteia de altădată. Am început să mă agăț de speranță. Într-o seară de toamnă, când vântul spulbera ferestrele, m-a anunțat că vrea să-mi prezinte o femeie. Inima mi-a înghețat oare o uitase pe mama atât de repede? Mi-a jurat că ramâne în sufletul lui, dar era singura cale să ne apărăm în fața celor de la социалните служби.
Așa a intrat вуйна Веска în viața mea.
Am mers la ea în Габрово, oraș ascuns între dealuri pădurite, unde locuia într-o casă mică ce privea spre Янтра, sub pomi bătrâni. Веска era ca o vijelie blândă, dar hotărâtă, cu glas bun și mâini mereu întinse pentru îmbrățișări. Avea un fiu, Васил, cu doi ani mai mic decât mine, un băiat firav, cu zâmbet ce-mi înmuia gheața din suflet. Ne-am apropiat imediat alergam prin curte, ne cățăram pe dealuri, râdeam până ne dureau burțile. La întoarcere, i-am spus tatei că Веска era ca un soare în întunecimea noastră, iar el doar a dat din cap, tăcut. După câteva săptămâni, am părăsit casa de pe Янтра, am închiriat-o unor străini și ne-am mutat în Габрово o încercare disperată să reconstruim ce mai avea rost din familia noastră.
Viața își revenea timid. Веска avea grijă de mine cu o afecțiune ce îmi vindeca rănile cârpea hainele rupte, gătea supă, гювечuri și питки, iar serile le petreceam cu Васил, povestind toate năzdrăvăniile. El mi-a devenit frate, nu prin sânge, ci prin durerea și devotamentul împărtășit ne certam, visam împreună, ne împăcam fără cuvinte. Dar fericirea e slabă, ușor de destrămat. Într-o dimineață friguroasă tata n-a mai revenit acasă. Un telefon a spart liniștea murise, lovit de o mașină pe un drum înghețat spre Севлиево. Durerea m-a cuprins ca un val, înecându-mă în întuneric. Социалните работници au reapărut, severi și neînduplecați. Fără ocrotitor legal, m-au luat din brațele Вески și m-au trimis într-un cămin de copii din Стара Загора.
Internatul era un infern pământesc pereți reci, paturi goale, multe suspine și fețe obosite. Timpul curgea greu, fiecare zi era un chin. Mă simțeam ghost, părăsit și inutil, urmărit de coșmaruri ale unei singurătăți veșnice. Dar Веска nu m-a uitat. În fiecare duminică venea, aducând хляб, pulovere tricotate de ea și o speranță de fier. Lupta ca o leoaică umbla pe la институциите, aduna teancuri de acte, se ruga cu lacrimi în fața funcționarilor doar să mă aducă acasă. Lunile treceau, eu aproape că pierdusem credința că voi ieși de acolo. Dar într-o dimineață înnorată, directorul a venit: Събирай си нещата. Майка ти те чака.
Am ieșit în curtea căminului și am văzut-o pe Веска și Васил la poartă, luminând cu iubirea lor. Mi-au cedat genunchii când m-am aruncat în brațele lor, plângând cu sughițuri. Мамо, am strigat, благодаря че ме извади от тази яма! Обещавам да бъда достоен за твоята жертва! Atunci am înțeles familia nu e doar sânge; e inima ce te ridică din prăpastie când totul se prăbușește.
M-am întors în Габрово, în camera mea, la școală. Viața s-a așezat la locul ei am terminat liceul, am studiat la София, mi-am găsit de lucru. Am rămas inseparabil de Васил, legătura noastră o fortăreață împotriva vremii. Am crescut, fiecare a-și făcut propria familie, dar Веска mama noastră e stâlpul casei. Duminica ne strângem toți la ea, ne servește сарми, râsul ei se împletește cu voia bună a soțiilor noastre, ce i-au devenit surori. Privindu-i uneori, mă minunez de darul pe care viața mi l-a făcut.
Voi păstra mereu recunoștință pentru mama mea de a doua oară. Fără Веска, aș fi rătăcit pierdut pe străzi sau învins de disperare. Ea a fost farul meu în cea mai neagră noapte și nu voi uita niciodată cum m-a salvat din adâncuri.
